De ce tot revin și revin în diasporă? Am 4 răspunsuri

După ani și ani, sigur voi veni!
Mai fredonează cineva acest cântec acum? Ei bine, eu cu aceste gânduri mă trezesc și culc de câteva săptămâni bune. Mai exact: de când am pornit organizarea cursului de transformare ghidată în Dublin. (Aici detalii: Ce se află dincolo de „eu pot”? Curs de transformare ghidată în 3 luni)

„De ce doar Dublin? De ce nu și în Lisabona?” – m-au întrebat unii.
„De ce tot revii în diasporă?” – m-au întrebat cei mai mulți.

Și am 4 răspunsuri pentru toți:
1. Rădăcini
2. Înfruntare
3. Echilibru
4. Conexiune

Să le dezvolt în ordine inversă.

De aproape un deceniu, de când ofer ședințe de coaching, am creat legături cu oameni frumoși din toate colțurile lumii. Unele zile încep cu o ședință cu propriul meu coach (Da, un coach tot are nevoie de un coach) din Anglia, apoi mă conectez cu clienții mei din Portugalia, Irlanda, Germania, iar mai spre seară și cu cei din Statele Unite ale Americii. De ce?

Pentru că nevoia de autocunoaștere nu ține cont de viza din pașaport, ci de etapa vieții la care ne aflăm și de cât de deschiși suntem să progresăm. Era ianuarie când eu însămi am pășit prima dată în diasporă, moment în care am simțit că „acasă” nu se definește printr-un loc fizic, ci prin sentimentul de apartenență și conexiune. 18 ani au trecut de atunci, iar sentimentul îmi este la fel de aprins.
Trăind în diasporă, am învățat să apreciez frumusețea limbii și culturii mele, explorând în paralel diversitatea întâlnită în jurul meu. Fiecare experiență a adăugat o tușă unică pe pânza vieții mele, îmbogățindu-mi perspectiva asupra lumii și, mai ales, asupra impactului coachingului.

Nu-i așa că printre grijile cotidiene de a plăti facturile, de a pune mâncare pe masă familiei, de a asigura confortul financiar ne pierdem propriile dorințe? Ori dacă nu le pierdem, cel mai des le punem pe un raft cu gândul că „voi reveni la ele mai târziu”.
DAR! Poți să ai succes în afaceri, poți să ai o creștere financiară semnificativă, poți să ajungi la proiectele pe care ți le dorești tu, dar dacă toate astea nu sunt echilibrate cu starea psiho-emoțională calmă, liniștită, cu o direcție clară, cu instrumente de a gestiona stresul, anxietatea, frustrările, atunci celelalte se anulează și au o perioadă limitată.

În diferite etape ale vieții, balanța noastră tinde să fie înclinată spre progresul de scurtă durată, în detrimentului echilibrului unei fericiri și liniști lăuntrice.
Și exact în acest moment intervine coachingul.

2. Să treci printr-o transformare, înseamnă și să înfrunți.

 

Pe tine însăți, pe cei din jur. Fie că ai decis să emigrezi sau să rămâi acasă, noi toți suntem puși față-n față cu diverse provocări. Provocări ce țin de rolul nostru de părinți: cum să fim mai buni?, de cel de negociator cu prietenii: cum să-i spun fără să o supăr?, de cel de discipol al vieții: care e oare cea mai potrivită cale pentru mine însămi? și lista de exemple e infinită.
Până și o conversație mai neplăcută cu un polițist de frontieră din aeroport tot despre înfruntare este.

Și atunci avem de făcut o alegere: trecem prin viață și toate situațiile provocatoare ce ni se pun pe tavă cu stres, supărare, frustrare sau cu mult calm, liniște, putere interioară?

Alegerea nr. 1 e cea mai ușoară, dar și cea mai periculoasă pe termen lung, afectându-ne și pe plan emoțional, dar și fizic. Alegerea nr. 2 e mai complicată, dar și cea care ne învață să ne înfruntăm propriile acțiuni, să ne deschidem mintea pentru auto-transformare și, foarte important, să lăsăm în urma noastră un exemplu ce ar inspira oamenii din jur să aleagă echilibrul.

Și, primul răspuns din listă, lăsat intenționat în acest colț al blogului:

1. Irlanda tot este casa mea. Rădăcinile mele-mi sunt în Dublin. 

Da, am rădăcinile-n Țara Smaraldului. Rădăcini pe care le-am sădit cu multă durere și lacrimi, dar care mă cresc și mai puternică, și mai conștientă de cum vreau să-mi trăiesc viața.
Este un aspect mai personal despre care mi-e dureros să vorbesc, însă e suficient cât să spun că-n Irlanda revin ori de câte ori inima mea de mamă îmi spune.

E ianuarie 2024. Se fac exact 18 ani de când am pășit prima dată-n diasporă și-n acest an eu revin nu doar în Irlanda, ci în mai multe țări din Europa.
Încep cu Milano – pe 28 ianuarie, apoi Dublin – pe 10 februarie, iar planurile mărețe abia au pornit.

Vă mulțumesc pentru încredere.
Voi mă inspirați să continui chiar și atunci când parcă „nu mai pot” …
Călătoria mea în educația prin coaching a fost tocmai despre asta: descoperirea infinitului dincolo de „Eu pot”. A fost despre a găsi „acasă” în inimile oamenilor, în libertatea de a fi eu însămi și în darul de a împărtăși acest sentiment cu ceilalți, indiferent de locul în care mă aflu pe această planetă minunată.

Ne revedem curând, dragii mei din Italia, Irlanda, Portugalia, Germania, Franța, Grecia, SUA. Anul ăsta vin spre voi!

O da! Să nu uit să vă molipsesc și pe voi cu cântecul din urechile mele: 
Compact – Mă voi întoarce

Cu inspirație,
Larisa Cepoi